Jurnal de dictator – 2
Aseară, cînd să plec acasă, m’am trezit la uşă cu nea Nicu Văcă. Se plictisise toată ziua la Curtea de Conturi şi avea nevoie de un suflet cu care să stea de vorbă. Băiat valabil, n’a venit cu mîna goală. Avea o plasă de un leu de pe vremea lu’ nea Nicu ăl bătrîn, originală. Nu scria pe ea nici Billa nici Carrefour. Cînd am văzut-o mi-au dat lacrimile şi mi-a venit să-l pup. Ce mai, îl iubesc. În plasă, o sticlă începută de zeamă de prună bătrînă, băgată într-o pungă de hîrtie maro, autentică, de alimentara. Ce vremuri!
În sticlă, o minunăţie. Nea Nicu mi-a mărturisit că găsit-o după bufet. O pusese acolo în iarna lu’ 89, da’ a venit revoluţia şi a uitat de ea. După 2 pahare luate pe nerăsuflate mi-am amintit de tinereţe, cum stăteam la proră, pe furtuna aia mare din Pacific, cu puntea sub tălpi, ca un Dumnezeu. Ce vremuri! Să trăiesti nea Nicule. Bine.
Am plîns amîndoi. Ne-am pupat iar şi-am mai turnat cîte un pahar. Mi-a marturisit că la serviciu nu-i intră pe usă, cît e ziua de lungă, nici ţipenie de om. Nu-i omeneşte să n-ai cu cine schimba o vorbă. Cică se uită toată ziua, pe geam, la un cuib de vrăbii.
Mă uit pe furiş la ceas, s-a facut 11. Mi-e somn. Îi fac vînt lu’ nea Nicu, cu promisiunea să repetăm figura săptămînal. La plecare mă pupă iar. Cam multe pupături, dacă era Adrian, întelegeam…
