Jurnal de dictator – 7
De când a plecat fiică-mea aia mică la Bruxelles mai apuc sa dorm cateva ore pe noapte. Inainte se găsea mereu câte un pretendent săi faca serenade în miez de noapte sub balcon. Se credeau Pavarotti.
Au stricat aştia cârciuma de lânga servici. Ţară de căcat, cum merge ceva bine, cum se găseşte câte unu’ care să facă modificări.
Frati-miu se cam plictiseşte, caută senzaţii tari. De mic vroia sa se facă ba pirat, ba muschetar, ba traficant de arme. Acu’, la batrâneţe, creşte găini şi se crede Rambo…
Ieri am citit pe net un banc tare:
Se întâlnesc doi conducători ai unor intreprinderi falimentare. Unul îi spune celuilalt:
- Iti inchipui, de jumatate de an nu le dau salarii lucrătorilor, iar ei tot vin la serviciu.
- Ascultă, poate le pui si taxă la intrare…
Să îmi notez să i-l spun şi lu’ ăla micu’ poate îi vine vre-o idee de criză… Apropo de Boc, îmi place din ce în ce mai mult băiatu’, îmi aminteşte de mine de pe vremea lui “Petrică, eşti cel mai bun”. Perie şeful, e aprig cu opoziţia, beleşte chiar şi aliaţi. Şi nu-mi iese din cuvânt. Hmm, ar trebui să fiu mai atent…
