De când a plecat fiică-mea aia mică la Bruxelles mai apuc sa dorm cateva ore pe noapte. Inainte se găsea mereu câte un pretendent săi faca serenade în miez de noapte sub balcon. Se credeau Pavarotti.

Au stricat aştia cârciuma de lânga servici. Ţară de căcat, cum merge ceva bine, cum se găseşte câte unu’ care să facă modificări.

Frati-miu se cam plictiseşte, caută senzaţii tari. De mic vroia sa se facă ba pirat, ba muschetar, ba traficant de arme. Acu’, la batrâneţe, creşte găini şi se crede Rambo…

Ieri am citit pe net un banc tare:

Se întâlnesc doi conducători ai unor intreprinderi falimentare. Unul îi spune celuilalt:
- Iti inchipui, de jumatate de an nu le dau salarii lucrătorilor, iar ei tot vin la serviciu.
- Ascultă, poate le pui si taxă la intrare…

Să îmi notez să i-l spun şi lu’ ăla micu’ poate îi vine vre-o idee de criză… Apropo de Boc, îmi place din ce în ce mai mult băiatu’, îmi aminteşte de mine de pe vremea lui “Petrică, eşti cel mai bun”. Perie şeful, e aprig cu opoziţia, beleşte chiar şi aliaţi. Şi nu-mi iese din cuvânt. Hmm, ar trebui să fiu mai atent…

Sper să nu fi dat idei…

Nu ştiu ce să mă fac cu ăla micu, a devenit sîngeros. Concediază tot ce prinde. Pe lîngă prefecţi, secretari de stat, directori de licee şi şcoli de handicapaţi, ieri mi-a concediat şi femeia de servici. A venit fata cu lacrimi în ochi sa-mi spună că n-a vrut sa dea cu mopul peste el. Se jură că nu l-a vazut… Fostă baschetbalistă la Dinamo lucrează acum sub acoperire, plimbă mătura în sala de aşteptare şi trage cu urechea.

Bombonel s-a ascuns sub fusta parlamentului ca să nu ajungă la tribunal. Fraierul, acu o să dea cu subsemnatu încă 4 ani la DNA.

Mă plictisesc, nu mai am adversari. Înainte, cînd treceam prin faţă pe la parlament, se auzea în cor “huo!”, o plăcere. Acum toţi au gura plină cu ciolane, oase şi oscioare. Mai sunt 2-3 liberali care miaună vag ceva.  Trebuie  să-i înrăiesc.

Notă: Pînă atunci să vorbesc cu Marko Bela să ceară o autonomie, ceva, acolo.

Mă sună secretara. Deranj mare, Dragă Stolo nu a ieşit de două zile din birou. O întreb de unde ştie. Spune că are ea semnele ei. Nici la veceu? – întreb eu. Închide. Fată dintr-o bucată, nu-i plac glumele. Simţeam, în ultimele zile, că-mi lipseşte ceva dar nu mi-am  dat seama ce.  Îl sun pe Dragă Stolo, nu răspunde. I s-or fi terminat bateriile.

Ies din birou, ciocănesc la uşa lui, nimic. Îi spun că sunt eu, Traian. În sfîrşit aud mişcare, cheia se roteşte în broască şi apare Stolo. Cam şifonat, plîns, cu cearcăne la ochi şi cu unghiile făcute cu negru.  Îmi mărturiseşte că, adînc, în sufletul lui, este EMO şi că abia acum şi-a dat seama de asta. Şi că “Panic at the Disco” e “fake” iar “Jimmy Eat World” e “adevărat”. Acum studiază “Tokio Hotel”. Este trist din pricina crizei mondiale şi pentru faptul că Rădoi a plecat la arabi.  Îl mîngîi şi îi spun că, pentru mine, el rămîne prim-ministrul meu preferat. Dragul de Stolo, îmi dau lacrimile. Sînt şi eu EMO?

Gelozie

Ora 6 – Iar am avut coşmarul ăla nenorocit. Se făcea că sunt tot comandant de navă. Flota, ca prin minune, nu o vînduse nimeni, ba din contră, se mărise. Urma să fiu ridicat la rang de amiral de preşedintele Geoană (brr…)  dar se opunea nevastă-sa, Nuţi Udrea, care îi explica ăstuia cum că  a avut ea un vis în care eu eram preşedintele iar el şeful opoziţiei şi că îl faultam pe unde îl prindeam. Să mai ai încredere în femei.

Ora  9 – Ajung la muncă şi intru în birou pe uşa din spate. Sun secretara şi o intreb daca ăla micu mai e p’acolo. Zice că nu. Se jură ca aseară l-a încuiat pe hol dar azi dimineaţă, cînd a venit, nu era nicăieri. Doar geamlîcul  de la WC l-a găsit deschis, numai aşa se explică… cu toate că este cam sus…

Deschid televizorul. Obama. Nişte tîmpiţi, parcă le dă Obama să mănînce. Închid. Mă uit pe geam. Ar trebui spălate.

Ora 11 – Secretara mă anunţă ca au venit nişte  sindicalişti să se plîngă că nu primesc măririle de salariu promise. Cine dracu le-a dat drumul ăstora în curte? Ies, îi salut, îi asigur că se rezolvă, că vorba aia “legea e lege”, le urez să trăiască bine şi le arăt uşa. Bine că n-au intrat în birou că-mi murdăreau mocheta.

Ora 13 – Deschid televizorul. S-a terminat emisiunea despre Obama. Apare tonomatu’ in reluare. Rahat. Închid televizorul. O să vorbesc cu Naşu să facă emisiune şi dimineaţa.

Dimineaţă, cînd ajung la servici, îl văd pe Stolo alergînd prin curte. Se ţine bine pentru vîrsta lui. Îmi aduc aminte că mi-am uitat ţigările acasă şi-l rog să dea o fugă pană la chioşc să-mi cumpere un pachet.  Băiat bun, se execută. Nu ca Pleşu. Parcă îl văd şi acum: “Domnule preşedinte, fişa postului… bla, bla, bla”. Las-o …  de fişă, am chef de o ţigară, i-o tai eu. El îi dădea ba cu fişa, ba că e gras şi suflă greu dacă face mai mult de doi paşi, ba că nu se pricepe la ţigari, ba că n-are mărunt. S-o scurtez, l-am încolţit. “Amice, du-te după ţigări!” Scurt. Atunci mi-a servit-o: “Domnule preşedinte, nici dumneavoastră nu semănaţi cu Coposu, nici eu cu Milică, chiar dacă amîndoi purtăm barbă”. Măgar.  Bine că a plecat.

După ţigari s-a dus Nuţi, fată bună, săritoare, nu spune niciodată “nu”. Dă cu mopu, croşetează, ce mai, ferice de bărbat-su.

Ora  13 – Mă plictisesc.

Ora 14 – Sună Patapievici să mă întrebe ce culoare să aibă hîrtia igienică de la WC. Îi e frică să nu se interpreteze.  După ce l-au incolţit ăia pentru ideea lui tîmpită cu zvastica pusă în curu măgarului  mă sună de cîteva ori pe zi pentru orice fleac. Îmi place băiatul dar mă cam oboseşte.

Ora 14 şi un sfert – Sună din nou Patapievici. S-a întîlnit cu Radu F  şi  ăla i-a răspuns la salut mormăind ceva, cam într-o parte şi cum să interpreteze el reacţia asta. I-am zis că i s-a părut. Nu l-am convins, crede că tot de la zvastică i se trage. Pun pariu că o să-l sune iar, la noapte, pe Iliuţă-numerologie.

Ora 15 – Mă anunţă secretara că a venit ăla micu.  Îmi aprind o ţigară şi mă uit pe monitor să văd anticamera. Ăla micu stă în poziţie de drepţi, regulamentară, cu căciula în mînă şi privirea inainte.  O sun pe secretară şi îi dau instrucţiuni să-l mai ţină aşa un ceas după care să-l expedieze. Azi n-am chef de el.

Ora 15 si ceva – Ies pe uşa din dos,  îi iau pe băieţi şi mergem la Golden să mai schimbăm o vorbă.

Ora 19 – Se aude la difuzor “Drumurile noastre toate” de Dan Spătaru, preferatul meu. Sună secretara. Zice că azi a facut deja 2 ore suplimentare şi că  ăla micu  nu se dă dus. Îi spun să-l încuie acolo şi să plece. O să văd mîine ce vrea.